Mandolina, Victor Brauner (1922)

Pentru pasagerul aflat în birjă – care acum un veac trecea mânată de muscalul cocoțat pe capră, strunindu-și caii, pocnind din bici și aruncând tot felul de sudalme bietelor animale, ocolind cu dibăcie mlaștinile mahalalei Gramontului – era un spectacol cotidian ca în fața unei dughene, așezat pe un scăunaș, frizerul, în așteptarea mușteriilor, să-și omoare timpul cântând la mandolină.

Breasla frizerilor, bărbierilor și cu ceva timp mai înainte și a subchirurgilor adoptase mandolina, impunând-o cu o vădită emfază drept simbol al corporației, alăturând-o sculelor operaționale: foarfeca și briciul. Sunetele emise de coardele ciupite ale instrumentului se făceau auzite de la o bună distanță și-i atrăgeau asemenea unui veritabil magnet pe clienți, între care și pe carnavalescul personaj „magnetizat” caragialian…

Stând ca un pașă în fața prăvălioarei de ras, tuns și frezat, „maestrul”, înconjurat de puradeii din cartier, asemenea unui ritual, își desfășura recitalul jurnalier, atingând cu un solz de pește sau o așchie de os strunele care trimiteau în eter melodioasele triluri, acele „pizzicato”, mai guturale decât cele ale viorii, care de la Monteverdi cetire erau îndrăgite de tot trecătorul.

Aflată pe dealul Suterului, având o întinsă priveliște asupra mănoaselor culturi de viță ale Filaretului, familia neguțătorului de lemn Brauner – cu cei șase copii, două fete și patru băieți – avea prilej de larmăt neîntrerupt, chiar și atunci când copiii erau temporar, sechestrați, pentru a nu circula într-o anumită parte a casei, unde părinții și cei apropiați lor își desfășurau ședințele ezoterice, care se lăsau cu dialoguri cu spirite de mult aflate între astre.

Dacă fetele își găseau joaca îmbrăcând păpușile cu tot felul de rochițe, care mai de care, al treilea dintre băieți, Harry, care-și „aplecase” urechea la orice sunet izvorât dintr-un instrument, primise în dar de la părinți, de ziua lui, un instrument având însemnele Cremonei, orașul lutierilor, echipat cu opt coarde, procurat de pe Calea Victoriei 54, de la renumitul magazin al lui Jean Feder.

Deprinderea cu instrumentul nu dură mult pentru urechea muzicală a lui Harry. Fratele mai mare, Victor, începu și el, pe lângă „măzgăleli” de tot felul, a ciupi coardele instrumentului, așa că „mandolinata” era în stagiune permanentă în casa Brauner. Ba, mai mult, când unul, când celălalt, făcea serenade pe la porțile frumoaselor din cartier, inspirați fiind de atmosfera boemă ce domnea în crâșma Luzana, a lui Iani Gheorghiu, de pe 11 Iunie, de sub dealul Mitropoliei.

Și iată că, într-o bună zi, schițând câteva motive pe o hârtie, Victor se gândi să le transcrie cromatic pe instrumentul îndrăgit. Mintea-i plină de inventivitate desfășură o serie de motive asemenea unei benzi desenate pe o parte a mandolinei, simboluri futuro-cubiste, având drept idee tema biblică a Salomeei, transpusă apoi pe pânza acea longilină, de trei metri, expusă în prima sa expoziție personală, de la sala Sindicatului Artelor Frumoase, de pe strada Corabiei, din preajma Ateneului (1924).